Despre Periprava, înainte de 1989, puţini ştiau ce este şi unde este, doar tulcenii, îşi aduceau aminte, că undeva în inima Deltei, există o mică şi banală localitate cu acest nume, uitată de timp şi de Dumnezeu…
Conform părerii multor istoric, în anul 1957 a început cea de a doua „fază” a represiunii comuniste pentru „reeducarea ” celor care nu agreau socialismul şi dictatura comunistă.
Ca urmare a acestor „necesităţi „, după modelul „gulagurilor ” sovietice, cu toate că Stalin era mort de câţiva ani, P.M.R. şi conducerea acestuia, hotărăsc înfiinţarea „celebrului ” lagăr de muncă de la….Periprava. Acesta va luă fiinţă, la 1 august 1957, având „oficial” indicativul ” Formaţia 0830″.
S-au vehiculat două motive, pur „economice”:
1. – Construirea unui did, pe o lungine de 16,5 km, între localitatea Periprava şi Sfiştovfca, pentru prevenirea inundaţiilor şi redarea în folosul agriculturii, a unor terenuri acoperite de stuf;
2.- înălţarea şosele din localitatea Periprava, pe o lungime de 2,5 km.
În perioada premergătoare, Alexandru Drăghici, ministru de Interne şi secretar al C.C. al P.M.R., însoţit de colonel Alexandru Jan, şeful Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă, cât şi adjunctul acestuia, s-au deplasat cu avionul la Periprava, au „studiat” locaţia şi au avizat favorabil realizarea „urgentă” a lagărului. În funcţia de comandant al coloniei, a fost numit maiorul Condurache Dumitru.
În scurtă vreme, la Periprava au fost aduşi cu „bacurile închisoare”, peste 4.000 de deţinuţi. Imensa lor majoritate, erau „C.R.”, adică deţinuţi politici „contrarevoluţionari”. Marea lor majoritate, erau foşti membrii a unor partide istorice, avocaţi, medici, profesori, foşti jandarmi şi poliţişti, fost ofiţeri, dar mai ales….ţărani, care se opunea „binefacerilor ” colectivizării… Ei fuseseră „colectaţi de la alte penitenciare şi colonii de muncă : Piteşti, Poarta Albă, Galaţi, Salceea, Rm.Sărat, etc. Alţii erau locuitori ai oraşului şi judeţului Tulcea….
Paza exterioară a lagărului, era asigurată de militari din trupele de securitate, iar de „treburile ” interne se ocupau angajaţii coloniei.
Programul de muncă al condamnaţilor era infernal. Conform Ordinului „de front” ,nr. 22 din 20.08.1957, deşteptarea deţinuţilor se făcea la ora 4 dimineaţa, iar „stingerea” la orele 21. Pentru îndeplinirea „normelor de muncă ” şi a „sarcinilor ” trasate de partid, programul era „facultativ”, fiind la discreţia comandantului coloniei şi locţiitorilor acestuia…..”Productivitatea muncii ” era urmărita zilnic ( telefonic ) de către şeful D.G.P.C.M. şi diverşi activişti de partid.
Cu toate că pe hârtie, hrana deţinuţilor ara acceptabilă, în realitate, era foarte săracă în calorii. Iată care era „meniul” zilnic a unui deţinut „C.R.”:
Dimineaţa – mămăligă cu arpacaş;
Prânz – ciorbă de legume şi mâncărică de cartofi;
Seara – cafea cu pâine sau mămăligă.
Datorită muncii epuizate, mulţi dintre ei lucrau de dimineaţă până seara, în apă, la tăiat stuf şi confecţionarea de baloţi.Ca urmare, conform statisticilor, cei mai mulţi condamnaţi, suferea de boli şi maladii grave : T.B.C. pulmonar evolutiv, hepatită cronică, boli cardio-vasculare, boli de ficat şi boli ale căilor biliare.
Numeroşi condamnaţi, ajung în pragul disperării, încercând să evadeze ( cu toate că nu aveau unde), alţii alegând calea suicidului.
Regimul deţinuţilor, devine şi mai aspru , în anii următori, mai ales când conducerea lagărului de la Periprava, avea să fie preluată de cunoscutul torţionar mr. ION FECIOR, secondat de mr.Ioaniţescu Alexandru şi căpitanul Aroba Iosif, ultimul fiind locţiitor politic.
Bolile, munca epuizantă, regimul sălbatec, avea să „secre” de -a lungul anilor, viaţa a sute de oameni.
După 1964, deţinuţii politici care au supraveţuit, au fost eliberaţi, deoarece conducerea partidului, a considerat că, au fost suficient „reeducaţi „…..
Astăzi, în mică aşezare Periprava, este linişte, doar câţiva istorici „nebuni” scormonesc pământul , pentru a mai găsi osemintele ale celor care au suferit şi….au murit aici….
Timpul şi vegetaţia, au acoperit totul….Să fi intervenit şi ….uitarea ? Cine ştie !….Poate cândva, cineva, va aşeza acolo o piatră, pe care să scrie ” Aici au suferit şi murit oameni…..pentru că au crezut în ceva „… Viitorul va decide…Poate !…

Viorel Măgureanu