Familia Stumpf a ajuns pe meleagurile tulcene undeva pe la finele anilor 1800, veniţi tocmai de pe teritoriul Franţei de azi, din provincia Alsacia-Lorena, teritoriu locuit de foarte mulţi etnici germani.
La acele vremuri, trei fraţi, fraţii Stumpf, au decis că viaţa în zona cu pricina nu este aşa cum şi-o doresc ei şi… au plecat! Au vândut ce aveau, au încărcat bunurile de primă necesitate în căruțe şi au pornit la drum. Primul s-a oprit pe teritoriul fostei Iugoslavii, al doilea a ajuns până în Crimeea, iar ultimul, străbunicul meu, Ludovic Stumpf, s-a oprit în Malcoci. După perioada de acomodare, care nu a fost prea grea, pentru că în Malcoci mai erau familii de nemţi, s-a mutat în Tulcea, construindu-şi o casă mare în zona în care se află acum unitatea de marină de lângă spitalul judeţean.

Înce-încet a început să cumpere pământ, cu viţă de vie, devenind în timp unul dintre cei mai respectaţi oameni din oraş, având chiar şi automobil, lucru deosebit de rar în Tulcea acelor vremuri.
În timpul celui de-al doilea război mondial, conacul în care locuiau a fost rechiziţionat pe rând de armată germană, apoi de armata rusă. Când războiul s-a terminat, fiica cea mare, Ecaterina, având vârsta majoratului, a fost luată de ruşi şi dusă în lagăr, în Rusia – Siberia, ca prizonier care trebuia să muncească pentru reclădirea Rusiei bombardate. Ani de zile s-a luptat să-şi aducă copilul acasă…şi într-un final, a reuşit.
La scurt timp, din cauza supărării, combinată cu o răceală puternică, Ludovic Stumpf a murit. Au venit comuniştii, i-au confiscat tot, iar soţia lui, Breghitte, alături de cele două fiice, Ecaterina şi Sofia, au trebuit să se adapteze noii ordini comuniste.

Au supravieţuit perioadei de criză, s-au angajat şi au trăit modest, dar cu respect şi bun simţ, fără să iasă cu nimic în evidenţă!
De aici mi se trag rădăcinile… Ludovic şi Breghitte Stumpf erau străbunicii mei, iar fiica lor cea mică, Sofia, mama mamei mele. Bunica mea…
Poza care ilustrează aceast material al amintirilor, este singura pe care o am cu străbunicii mei. Pe străbunica am cunoscut-o şi mi-o aduc aminte binişor. A închis ochii pe când eram încă un copil, dar îmi aduc aminte că mă învaţa limba germană şi mâncăm împreună bomboane, în casa bulgărească de pe Griviței 30, cumpărată de bunici de la familia Flamaropol, undeva înainte de anii 80… Acum, casa nu mai există, fiind demolată de către cel care a cumpărat-o după moartea bunicii, chiar dacă era monument istoric…
Amintiri, amintiri… de care sunt mândru și nostalgic.

PS: Mi-aș dori ca și voi să participați la dorința noastră de a relata povestiri despre trecut, trimițându-ne pe adresa redacției (contact@tulceanoastra.ro) câteva cuvinte și o fotografie despre vremurile demult apuse ale orașului nostru. Este datoria tuturor de a ne menține trecutul… cât mai viu!

Adi Tudor