“Caii sălbatici” din Delta Dunării sunt urmaşii cailor domestici folosiţi de locuitori la muncile câmpului şi pentru locomoţie. În România nu mai există căi sălbatici (vestiţii Tarpani) încă din secolul al XVII-lea când sunt ultima oară amintiţi de Dimitrie Cantemir. Mecanizarea agricolă intervenită în special după 1990 a făcut că aceşti căi să fie abandonaţi de localnici pe grindurile Deltei.
Aceştia s-au adaptat bine condiţiilor de aici, înmulţindu-se şi salbaticindu-se. Iarna mai blândă din Delta nu i-a făcut să dispară, ei găsind numeroase metode de a se hrăni cu stuf şi papaura uscată, coajă de copac (în special plop care este mai dulce), lovind cu piciorul zăpadă îngheţată pentru a da de iarbă.

Interesant este modul în care aceşti cai stau în grupuri. Iepele se adună în mici herghelii numite PREUCA care sunt conduse de un armăsar. O astfel de preuca are de la 10 până la 50 de iepe. În aceste preuci există un singur armăsar, ceilalţi fiind alungaţi de către acesta. Armăsarii mai slabi sau tineri se grupează în alte herghelii mai mici cu mânji şi noateni (cai tineri până în 2-3 ani). Iepele care vor să părăsească PREUCA sunt bătute cu copitele şi muşcate de către armăsar pentru a se întoarce în herghelie şi astfel grupul rămâne unit. Dacă apare un alt armăsar care vrea să conducă preuca, între cei doi se duce o luptă dură pentru supremaţie. Cine câştigă conduce preuca, celălalt armăsar fiind alungat.

Motoc Corneliu