Paștele înseamnă trecerea de la întuneric la lumină, ieșirea din iad pe pământ, ridicarea de la pământ la ceruri, mutarea de la moarte la viață, învierea muritorilor căzuți, rechemarea exilaților alungați din Rai, scoaterea din stricăciune a celor robiți, viața adevărată a celor credincioși, bucuria întregii lumi și cinstirea Sfintei Treimi. Semnificațiile Paștelui sunt fără număr pentru că la fel de multe sunt și fețele harului care însoțește această sărbătoare. Paștele este alinarea sufletelor, dulceața rostirii, veselie, căldură, pace și bucurie.
Învierea lui Hristos este cel mai mare eveniment din istorie. Ea înseamnă învierea și îndumnezeirea firii omenești și nădejdea de îndumnezeire și de înviere a propriului nostru ipostas. Pentru că s-a găsit tratamentul, acum există și speranță de viață. Prin Învierea lui Hristos, viața și moartea capătă un alt înțeles. Deja nu mai considerăm că viața este reprezentată de totalitatea evenimentelor istorice, ci de comuniunea cu Dumnezeu. De asemenea, nu mai considerăm că sfârșitul acestei vieți înseamnă moarte, pentru că moartea este îndepărtarea omului de Hristos, în vreme ce despărțirea sufletului de trup nu este decât un somn temporar. Tocmai pentru că se simte în comuniune cu Hristos cel înviat din morți, Sfântul Apostol Pavel poate să mărturisească: “căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici înălțimea, nici adâncul, nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru (Rom. 8, 38-39)”.
Într-un cuvânt de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur se spune că , prin Învierea lui Hristos, au fost depășite toate problemele omenești:
– nimeni nu trebuie să plângă pentru sărăcie și, în general, pentru lipsa celor necesare, pentru că “s-a arătat Împărăția cea de obște”.
– nimeni nu trebuie să jelească pentru păcatul pe care l-a făcut, pentru că “din mormânt iertare a răsărit”.
– nimeni nu trebuie să se teamă de moarte pentru că “ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului”.
După Înviere, Hristos s-a arătat femeilor mironosițe și ucenicilor Săi. Unii își pun întrebarea de ce anume Hristos nu s-a arătat tuturor oamenilor, dar mai ales celor care L-au răstignit sau celor care i-au negat Învierea, pentru a-i face și pe aceștia să creadă în El.
Dacă s-ar cunoaște substanța teologiei ortodoxe, asemenea întrebări nu ar mai apărea. Arătarea lui Hristos nu se face pentru spectacol sau pentru ca omul să fie forțat să creadă. De fiecare dată, o asemenea apariție are un anumit scop și o motivație precisă.
Mai întâi, trebuie să notăm faptul că Hristos nu vrea să oblige pe nimeni să creadă. Apoi, arătarea lui Dumnezeu este un moment crucial în viața omului. În cealaltă viață, la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, cu toții îl vor vedea pe Dumnezeu, dar pentru cei care vor fi curățiți și pregătiți pentru aceasta, El va fi lumină, în vreme ce pentru oameni necurați el va fi Iad. Același lucru s-ar fi putut petrece și în situația de față. Așadar, Dumnezeu s-a ascuns din dragoste de oameni față de cei care L-au răstignit sau care n-au crezut în El. Vederea lui Hristos înviat din morți depinde de starea duhovnicească a omului.
Arătarea lui Hristos în slavă se face numai și numai pentru a-i îndruma pe oamenii care sunt pregătiți pentru îndumnezeire și pentru slăvire. Ucenicii erau pregătiți și tocmai de aceea, cu puțin înaintea Patimilor Sale, Hristos le-a spuns: Acum voi sunteți curați pentru cuvântul pe care vi L-am spus (Ioan, 15, 3). Auzind cuvântul lui Dumnezeu vreme de trei ani, inițiindu-se în tainele Împărăției cerurilor și alungând demonii, ucenicii au parcurs etapa curățirii lor interioare. De aceea, ei au fost pregătiți pentru primirea îndumnezeirii și pentru împărtășirea din harul Învierii.

Protopop Romeo Ispas